Eu sunt

Da, am umbre care timide mă îmbracă, în lumină.
Eu sunt extremele ce se țin printr-un nod, de mână.
Sunt delicată ca o pană, capabilă să facă lumea ruină,
Și sunt văzută de la un Demon de temut, la o simplă Zână.

Sunt puternică, în luptele date în cinstea slăbiciunii,
Care zace în mine. În timp ce mă mistui, ea îmi este cărbunii.
Am pierdut linia dintre bine și rău, și am uitat cum e să pun petic.
Unicul lucru benefic îmi pare doar să-ți rămâi autentic.

Am uitat de unde vin și încotro mă îndrept.
Am căutat atât, până am găsit răspunsul că nu îmi pasă.
Și am găsit locul pe care să îl pot numi, în sfârșit, acasă,
Și se pare că-mi animă întreaga existență pulsand, din piept.

Căutând soluții, m-am înnodat pur și simplu pe mine.
Pare-se că mi-am pierdut întrebările, despre ce ar fi mai bine,
Pentru că am înțeles că pur și simplu nu înțeleg nimic,
Și-atunci când Universu-mi este mare, ma vad tot mai mic.

Nu mai caut, decât să mă respect cât să îmi urez de bine.
Nu o să-mi aprind în lumânări dorințele-mi menite să rămână străine,
Nu mai caut mântuiri, sau să înțeleg, ori să salvez lumea.
Nici nu o să mă cert serios cu un Univers care atunci când m-a creat, glumea.

Foto: Facebook